Folclor

Luceafãrul de Mihai Eminescu

A fost odatã ca-n povesti,
A fost ca niciodatã,
Din rude mãri împãrãtesti,
O prea frumoasã fatã.

Si era una la pãrinti
Si mîndrã-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinti
Si luna între stele.

Din umbra falnicelor bolti
Ea pasul si-l îndreaptã
Lîngã fereastrã, unde-n colt
Luceafãrul asteaptã.

Privea în zare cum pe mãri
Rãsare si strãluce,
Pe miscãtoarele cãrãri
Corãbii negre duce.

îl vede azi, îl vede mîni,
Astfel dorinta-i gata;
El iar, privind de sãptãmîni,
îi cade dragã fatã.

Cum ea pe coate-si rãzima
Visînd ale ei tîmple
De dorul lui si inima
Si sufletu-i se împle.

Si cît de viu s-aprinde el
în orisicare sarã,
Spre umbra negrului castel
Cînd ea o sã-i aparã.

*

Si pas cu pas pe urma ei
Alunecã-n odaie,
Tesînd cu recile-i scîntei
O mreajã de vãpaie.

Si cînd în pat se-ntinde drept
Copila sã se culce,
I-atinge mîinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Si din oglindã luminis
Pe trupu-i se revarsã,
Pe ochii mari, bãtînd închisi
Pe fata ei întoarsã.

Ea îl privea cu un surîs,
El tremura-n oglindã,
Cãci o urma adînc în vis
De suflet sã se prindã.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftînd din greu suspinã:
- "O, dulce-al noptii mele domn,
De ce nu vii tu? Vinã!

Cobori în jos, luceafãr blînd,
Alunecînd pe-o razã,
Pãtrunde-n casã si în gînd
Si viata-mi lumineazã!"

El asculta tremurãtor,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda în mare;

Si apã unde-au fost cãzut
în cercuri se roteste,
Si din adînc necunoscut
Un mîndru tînãr creste.

Usor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Si tine-n mînã un toiag
încununat cu trestii.

Pãrea un tînãr voievod
Cu pãr de aur moale,
Un vînãt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra fetei strãvezii
E albã ca de cearã -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scînteie-n afarã.

- "Din sfera mea venii cu greu
Ca sã-ti urmez chemarea,
Iar cerul este tatãl meu
Si muma-mea e marea.

Cã în cãmara ta sã vin,
Sã te privesc de-aproape,
Am coborit cu-al meu senin
Si m-am nãscut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasã;
Eu sunt luceafãrul de sus,
Iar tu sã-mi fii mireasã.

Colo-n pãlate de mãrgean
Te-oi duce veacuri multe,
Si toatã lumea-n ocean
De tine o s-asculte."

- "O, esti frumos, cum numa-n vis
Un înger se aratã,
Darã pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodatã;

Strãin la vorbã si la port,
Lucesti fãrã de viatã,
Cãci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tãu mã-ngheatã."

*

Trecu o zi, trecurã trei
Si iarãsi, noaptea, vine
Luceafãrul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte sã-si aducã
Si dor de-al valurilor domn
De inim-o apucã:

- "Cobori în jos, luceafãr blînd,
Alunecînd pe-o razã,
Pãtrunde-n casã si în gînd
Si viata-mi lumineazã!"

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
în locul unde piere;

In aer rumene vãpãi
Se-ntind pe lumea-ntreagã,
Si din a chaosului vãi
Un mîndru chip se-ncheagã;

Pe negre vitele-i de pãr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevãr
Scãldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfãsor
Marmore ele brate,
El vine trist si gînditor
Si palid e la fatã;

Dar ochii mari si minunati
Lucesc adînc himeric,
Ca douã patimi fãrã sat
Si pline de-ntuneric.

- "Din sfera mea venii cu greu
Ca sã te-ascult s-acuma,
Si soarele e tatãl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasã;
Eu sunt luceafãrul de sus,
Iar tu sã-mi fii mireasã.

O, vin', în pãrul tãu bãlai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri sã rãsai
Mai mîndrã decît ele."

- "O, esti frumos cum numã-n vis
Un demon se aratã,
Darã pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodatã!

Mã dor de crudul tãu amor
A pieptului meu coarde,
Si ochii mari si grei mã dor,
Privirea ta mã arde."

- "Dar cum ai vrea sã mã cobor?
Au nu-ntelegi tu oare,
Cum cã eu sunt nemuritor,
Si tu esti muritoare?"

- "Nu caut vorbe pe ales,
Nici stiu cum as începe -
Desi vorbesti pe înteles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacã vrei cu crezãmînt
Sã te-ndrãgesc pe tine,
Tu te coboarã pe pãmînt,
Fii muritor ca mine."

- "Tu-mi cei chiar nemurirea mea
în schimb pe-o sãrutare,
Dar voi sã stii asemenea
Cît te iubesc de tare;

Da, mã voi naste din pãcat,
Primind o altã lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi sã mã dezlege."

Si se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

*

In vremea asta Cãtãlin,
Viclean copil de casã,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masã,

Un paj ce poartã pas cu pas
A-mpãrãtesii rochii,
Bãiat din flori si de pripas,
Dar îndrãznet cu ochii,

Cu obrãjei ca doi bujori
De rumeni, batã-i vina,
Se furiseazã pînditor
Privind la Cãtãlina.

Dar ce frumoasã se fãcu
Si mîndrã, arz-o focul;
Ei Cãtãlin, acu-i acu
Ca sã-ti încerci norocul.

Si-n treacãt o cuprinse lin
într-un ungher degrabã.
- "Da' ce vrei, mãri Cãtãlin?
Ia du-t' de-ti vezi de treabã."

- "Ce voi? As vrea sã nu mai stai
Pe gînduri totdeuna,
Sã rîzi mai bine si sã-mi dai
O gurã, numai una."

- "Dar nici nu stiu mãcar ce-mi ceri,
Dã-mi pace, fugi departe -
O, de luceafãrul din cer
M-a prins un dor de moarte."

- "Dacã nu stii, ti-as arãta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mînia,
Ci stai cu binisorul.

Cum vînãtoru-ntinde-n crîng
La pãsãrele latul,
Cînd ti-oi întinde bratul stîng
Sã mã cuprinzi cu bratul;

Si ochii tãi nemiscãtori
Sub ochii mei rãmîie...
De te înalt de subtiori
Te-naltã din cãlcîie;

Cînd fata mea se pleacã-n jos,
în sus rãmîi cu fatã,
Sã ne privim nesãtios
Si dulce toatã viata;

Si ca sã-ti fie pe deplin
Iubirea cunoscutã,
Cînd sãrutîndu-te mã-nclin,
Tu iarãsi mã sãrutã."

Ea-l asculta pe copilas
Uimitã si distrasã,
Si rusinos si drãgãlas,
Mai nu vrea, mai se lasã,

Si-i zise-ncet: - "încã de mic
Te cunosteam pe tine,
Si guraliv si de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafãr, rãsãrit
Din linistea uitãrii,
Dã orizon nemãrginit
Singurãtãtii mãrii;

Si tainic genele le plec,
Cãci mi le împle plînsul
Cînd ale apei valuri trec
Cãlãtorind spre dînsul;

Luceste c-un amor nespus,
Durerea sã-mi alunge,
Dar se înaltã tot mai sus,
Ca sã nu-l pot ajunge.

Pãtrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
în veci îl voi iubi si-n veci
Va rãmînea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niste stepe,
Dar noptile-s de-un farmec sfînt
Ce-l nu mai pot pricepe."

- "Tu esti copilã, asta e...
Hai s-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or sti de nume.

Cãci amîndoi vom fi cuminti,
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de pãrinti
Si visul de luceferi."

*

Porni luceafãrul. Cresteau
In cer a lui aripe,
Si cãi de mii de ani treceau
în tot atîtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele -
Pãrea un fulger nentrerupt
Rãtãcitor prin ele.

Si din a chaosului vãi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, cã-n ziua cea dentîi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorînd îl înconjor
Ca niste mãri, de-a-notul...
El zboarã, gînd purtat de dor,
Pîn' piere totul, totul;

Cãci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearcã în zadar
Din goluri a se naste.

Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adînc asemene
Uitãrii celei oarbe.

- "De greul negrei vecinicii,
Pãrinte, mã dezleagã
Si lãudat pe veci sã fii
Pe-a lumii scarã-ntreagã;

O, cere-mi, Doamne, orice pret,
Dar dã-mi o altã soarte,
Cãci tu izvor esti de vieti
Si dãtãtor de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate dã-mi în schimb
O orã de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apãrut
Si m-as întoarce-n chaos...
Si din repaos m-am nãscut.
Mi-e sete de repaos."

- "Hyperion, ce din genuni
Rãsai c-o-ntreagã lume,
Nu cere semne si minuni
Care n-au chip si nume;

Tu vrei un om sã te socoti,
Cu ei sã te asameni?
Dar piarã oamenii cu toti,
S-ar naste iarãsi oameni.

Ei numai doar dureazã-n vînt
Deserte idealuri -
Cînd valuri aflã un mormînt,
Rãsar în urmã valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoastem moarte.

Din sînul vecinicului ieri
Trãieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarãsi soare;

Pãrînd pe veci a rãsãri,
Din urmã moartea-l paste,
Cãci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste.

Iar tu, Hyperion, rãmîi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvîntul meu dentîi -
Sã-ti dau întelepciune?

Vrei sã dau glas acelei guri,
Cã dup-a ei cîntare
Sã se ia muntii cu pãduri
Si insulele-n mare?

Vrei poate-n faptã sã arãti
Dreptate si tãrie?
Ti-as da pãmîntul în bucãti
Sã-l faci împãrãtie.

îti dau catarg lîngã catarg,
Ostiri spre a strãbate
Pãmîntu-n lung si marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Si pentru cine vrei sã mori?
întoarce-te, te-ndreaptã
Spre-acel pãmînt rãtãcitor
Si vezi ce te asteaptã."

*

în locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Si, cã si-n ziua cea de ieri,
Lumina si-o revarsã.

Cãci este sara-n asfintit
Si noaptea o sã-nceapã;
Rãsare luna linistit
Si tremurînd din apã.

Si împle cu-ale ei scîntei
Cãrãrile din crînguri.
Sub sirul lung de mîndri tei
Sedeau doi tineri singuri:

- "O, lasã-mi capul meu pe sîn,
Iubito, sã se culce
Sub raza ochiului senin
Si negrãit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gîndirile strãbate-mi,
Revarsã liniste de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Si de asupra mea rãmîi
Durerea mea de-o curmã,
Cãci esti iubirea mea dentîi
Si visul meu din urmã."

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor fatã;
Abia un brat pe gît i-a pus
Si ea l-a prins în brate...

Miroase florile-argintii
Si cad, o dulce ploaie,
Pe crestetele-a doi copii
Cu plete lungi, bãlaie.

Ea, îmbãtatã de amor,
Ridicã ochii. Vede
Luceafãrul. Si-ncetisor
Dorintele-i încrede:

- "Cobori în jos, luceafãr blînd,
Alunecînd pe-o razã,
Pãtrunde-n codru si în gînd,
Norocu-mi lumineazã!"

El tremurã ca alte dãti
în codri si pe dealuri,
Cãlãuzînd singurãtãti
De miscãtoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
In mãri din tot înaltul:
- "Ce-ti pasã tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trãind în cercul vostru strîmt
Norocul vã petrece,
Ci eu în lumea mea mã sîmt
Nemuritor si rece."

Mioriţa de Vasile Alexandri

Pe-un picior de plaiu,
Pe-o gură de raiu,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei
Cu trei ciobănei
Unu-i Moldovean
Unu-i Ungurean
Şi unu-i Vrâncean.

Iar cel Ungurean,
Şi cu cel Vrâncean,
Mări se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l'apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel Moldovan
Că-i mai ortoman
Ş'are oi mai multe,
Mîndre şi cornute,
Şi cai invăţaţi
Şi cîni mai bărbaţi!...

Dar cea Mioriţă
Cu lîna plăviţă
De trei zile'ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.

- Mioriţă laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile'ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Draguţă Mioară?

- Drăguţule bace!
Dă-ţi oile'ncoace
La negru zăvoi,
Că-i iarba de noi
Şi umbra de voi.
Stăpîne, stăpîne,
Iţi cheamă ş'un cîne
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,

Că l'apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul Ungurean
Şi cu cel Vrâncean!
- Oiţă bîrsană,
De eşti năzdrăvană
Şi de-a fi să mor
In cîmp de mohor,
Să spui lui Vrâncean
Şi lui Ungurean
Ca să mă îngroape
Aice pe- aproape
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
In dosul stînii,
Să-mi aud cînii,
Aste să le spui,

Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag!
Fluieraş de os,
Mult zice duios!
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vîntul cînd a bate
Prin ele-a răzbate,
Ş'oile s'or strînge
Pe mine m'or plînge
Cu lacrimi de sînge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m'am însurat
Cu-o mindră crăiasă,
A lumei mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa;
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi;
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!

Iar dacă-i zării,
Dacă-i întîlnii
Măicuţă bătrînă
Cu brîul de lîna,
Din ochi lăcrimînd,
Pe culmi alergînd,
Pe toţi întrebînd
Şi la toţi zicînd:

Cine-au cunoscut,
Cine mi-au văzut
Mîndru ciobănel
Tras printr'un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Musteţioara lui,
Spicul grîului;
Perişorul lui,
Peana corbului;
Ochişorii lui,
Mura cîmpului!...

Tu Mioara mea,
Să te'nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m'am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.

Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C'am avut nuntaşi
Brazi si păltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!...