Rățoiul trădător
Un rățoi țipa pe lac;
- Mac, mac, mac!
Veniți rațe surioare și rățoi din satul tot
Veniți toți și toate-nnot,
Cât mai iute,
Pe-ntrecute,
Și vă țineți după mine,
Să vă duc unde e bine,
Adică-ntr-o altă
Baltă,
Unde peștii-ntr-una saltă
Jucăuși peste tot locul,
Și-unde veți avea norocul:
Ca din oală, pe alese, să-i luați pe toți cu ciocul!…
Dar, pentru că eu vă dărui peștișori ca de sidef,
Se cuvine:
Toți, pe mine
Să mă faceți vouă Șef! …
- Șefule, să ne trăiești,
Starostele nostru ești,
Cân’ ne duci în așa baltă să mâncăm atâția pești!,
Au grăit cu foamea-n mațe,
Sute de rățoi și rațe,
Ridicându-și iute Șeful cu iubire pe-a lor brațe…
Și rățoiul, care-n urmă s-a fost dovedit mișel,
A pornit-o spre-acea baltă, cu norodul după el;
Dar, fiind pe lac zăduf,
Ticălosul și-a dus cârdul într-un nalt și verde stuf,
Unde niște vulpi șirete, în ajun, mieroase-n grai,
Pe rățoi îl cumpărase c-un sac mare de mălai,
Pentru care preț rățoiul ticălos de mii de ori.
Își vânduse pe toți frații și pe rațele-i surori,
În a căror biată piele
S-au înfipt vulpile-acele
Și-ntr-un ceas
Cic-ar fi tras
Toate rațele sărmane și rățoii prin măsele…
Când rățoiul Șef, în urmă și-a cerut mălaiul-plată,
A fost prins și el de-o vulpe care i-a plătit îndată,
Mângâindu-mi-l avan
C-o secere și-un ciocan
Și grăindu-i la ureche nu mai știu cam ce cuvânt,
Dar știu sigur că toți fulgii i-au zburat atunci în vânt…
Frați Români, știu că și voi
Aveți astfel de rățoi,
Cumpărați de vulpi mișele,
Să vă tragă prin măsele!
Când acei rățoi nemernici vă vorbesc de balta-rai,
Voi să știți că ei visează numai sacul cu mălai
Pentru care vor să vândă
Toată ceata voastră blândă,
Să vă sfâșie-ntr-o noapte fiarele ce stau la pândă!
Autor: Vasile Militaru
Cele două spice
Pe-un răzor de luncă verde, sub căldurile de vară,
Se treziseră vecine două spice de secară:
Unul, cu grăunțe grele, aplecându-și a lui frunte,
Celălalt, cu fruntea-n slavă, ne având nici un grăunte…
- Vai de tine,
Măi vecine,
Zise, mândru, spicul sec,
Eu, pământului, ca tine, nu pot fruntea să mi-o plec,
Când știu bine cine sunt
Între cer și-ntre pământ!…
Spicul plin, la toate-acestea, n-a răspuns nici un cuvânt…
Dar o vrabie bătrână, auzind pe-acel nerod
Îngâmfat peste măsură, deși n-avea pic de rod,
Zise puiului ei mic,
Arătându-i secul spic:
- Puiul mamii, ține minte, să nu zici că nu ți-am spus:
Nici un spic cu rod nu ține îngâmfată fruntea-i sus,
Decât spicul ce pe lume n-a adus cu el nimic!
Autor: Vasile Militaru
Legea lupului
Împărat fiind pe vremuri, lupul, fire înţeleaptă
Şi milos cu toţi supuşii, a făcut o lege dreaptă,
Prin a cărei rânduire, pentru foarte bun cuvânt,
O livadă înflorită, cum nu-i astăzi pe pământ,
Hotărât a fost să fie socotită ca loc sfânt,
Pentru că-napoia vremii cu trei veacuri şi mai bine,
Ar fi fost pe-acea livadă mănăstire de albine…
Astfel, era scris prin lege, că-n acea livadă verde
Cine intră viaţa-şi pierde:
Fie miel sau fie ied,
N-avea drept să-i calce iarba nici picior de patruped…
Cel ce va-ndrăzni s-o facă, hotărât era prin lege,
Să primească pe spinare, nu mai ştiu câte ciomege,
Iar apoi, ca pildă vie,
Jupuit pe loc să fie…
Cei dintâi căzuţi in leasă şi-nhăţaţi ca să-i jupoaie,
Au fost nişte căprioare, doi viţei şi-o biată oaie,
Şi cădeau pe rând apoi:
Cai, mioare, vaci şi boi,
Cărora, chiar împăratul, milostiv cum numai el e,
Le lua-n primire zilnic nefolositoarea piele…
Într-o zi însă destinul, nu ştiu cum a vrut să joace
Şi să facă astfel placul celorlalte dobitoace,
Care-au prins pe iarba verde, în livada cea smălţată,
Vreo trei lupi cu ceafa lată…
Duşi fiind la judecată, de trei boi, un miel şi-o oaie,
Ca pe cei de mai-nainte, împăratul să-i jupoaie,
Înălţimea sa, îndată ce văzu pe lupi in fiare,
Către vitele cornute a tunat cu voce tare:
- Cum, nemernici şi mişei,
Îndrăzniţi a crede oare sa jupoi pe fraţii mei?…
- Doamne, au călcat livada! cuteză un bou să zică,
- Taci că te jupoi îndată!… Boul a tăcut de frică…
- Legea spune… zise oaia, dar simţi fiori prin seu:
- Ce-ai cu legea, dobitoaco?… Legea n-am făcut-o eu?…
Şi pe fraţii puşi în fiare liberându-i, rând pe rând,
Împăratul, cu iubire, i-a îmbrăţişat plângând…
Celelalte dobitoace au plecat tiptil apoi:
Oaia-ntâi, pe urmă boii, iar mieluţul după boi,
Pricepând că, să nu calce în livada fără stupi,
Legea-i numai pentru ele, însă nu şi pentru lupi.
Autor: Vasile Militaru
