Limba română este o limbă indo-europeană, din grupul italic şi din subgrupul oriental al limbilor romanice. Printre limbile romanice, româna este a cincea după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei, francezei şi italienei. Din motive de diferenţiere tipologică limba română mai este numită în lingvistica comparată limba dacoromână sau dialectul dacoromân. Din motive politice autorităţile Republicii Moldova folosesc denumirea de „limbă moldovenească”.

Limba română este vorbită în toată lumea de aproximativ 26 de milioane de persoane. Dintre acestea, 20 de milioane se află în România (unde româna, respectiv dialectul supranumit dacoromân este limbă oficială şi, conform datelor din 2002, limbă maternă pentru peste 90% din populaţie).

Sub denumirea de „limba moldovenească”, limba română se bucură de statutul de limbă de stat şi în Republica Moldova, fiind limba maternă pentru 80% din populaţie (în schimb, „limba de comunicare interetnică” este cea rusă, ceea ce, în practică, obligă majoritatea băştinaşă sa cunoască rusa, dar îi scuteşte pe minoritari să cunoască limba de stat).

Limba română este una dintre cele şase limbi oficiale ale Provinciei Autonome Voivodina (Serbia). De asemenea este limbă oficială sau administrativă în câteva comunităţi şi organizaţii internaţionale, precum Uniunea Latină sau Uniunea Europeană (de la 1 ianuarie 2007).

Limba română este limba oficială şi naţională în România. Însuşi numele ţării semnifică etimologic aria lingvistică a limbii române.

În afară de România, limba română se mai vorbeşte în:

* Republica Moldova, ca limbă oficială, fiind limba maternă pentru 2,5 milioane de locuitori (sub denumirea de "limba moldovenească") deşi este recunoscută oficial identitatea sa cu limba română ).

* Provincia Autonomă Voivodina, Serbia, unde este limbă oficială.

* Ţările vecine cu România şi Republica Moldova, adică Ucraina, Ungaria, Serbia (Valea Timocului), şi Bulgaria.

* Extremele ariei lingvistice româneşti se află la apus în bazinul cursului mijlociu al Dunării (Croaţia, Slovenia, Slovacia şi Polonia) iar la răsărit, dincolo de Nistru.

* Cea mai mare comunitate de vorbitori de limba română din Asia se găseşte în Israel, unde în 1995 limba română era vorbită de 5% din populaţie, emigrată din România în Israel .

* Româna este vorbită ca limbă străină de arabi din Orientul Mijlociu care au studiat în România. Se estimează că aproape jumătate de milion de arabi din Orientul Mijlociu au studiat în România în anii 1980 şi cunosc limba română .

* Prin deportări masive, în special ale moldovenilor din RSS Moldovenească, limba română a devenit o limbă minoritară în Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia, Tadjikistan şi Turkmenistan.

* Vorbitori de limbă română se găsesc şi în multe alte ţări occidentale (datorită emigraţiei), precum Italia, Spania, Statele Unite, Canada, Franţa, Portugalia, Germania sau Australia (cf. români). Peste 3 000 000 de vorbitori de română locuiesc legal în Europa şi America de Nord.

* Româna este una dintre cele cinci limbi în care sunt oficiate servicii religioase în statul monastic Muntele Athos, o regiune autonomă din Grecia, fiind vorbită în schiturile Prodromu şi Lacu.

Clasificare şi limbi înrudite

Pentru detalii, vezi: limbi romanice orientale.

Distribuţia mondială a vorbitorilor de limbă română după ţara în care locuiesc. Sunt luaţi în calcul numai vorbitorii nativi.

Limba română este o limbă romanică, din grupul italic al familiei de limbi indo-europene, prezentând multe similarităţi cu limbile franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană şi reto-romană.

Este general acceptată ideea că limba română s-a format atât la nord cât şi la sud de cursul inferior al Dunării, înaintea sosirii triburilor slave în această zonă. Limba română vorbită în nordul Dunării, în România şi Republica Moldova, este deseori numită limba dacoromână sau dialectul dacoromân, pentru a o deosebi de celelalte trei limbi romanice de est,[15] Însă opinia că idiomurile aromân, meglenoromân şi istroromân ar fi limbi aparte şi nu dialecte ale limbii române nu este acceptată de majoritatea comunităţii ştiinţifice a lingviştilor romanişti. Din însăşi cercetarea materialului lingvistic din cele patru dialecte reiese fără putinţă de tăgadă că nu poate fi vorba nici de „produsul” a două sau mai multe popoare diferite (cum au impresia unii comentatori şi cercetători ai aromânilor), încît poate fi avansată cel puţin ipoteza originii aromânilor în acelaşi teritoriu etnogenetic, la nord de liniile lingvistice propuse de cercetătorii Skok şi Jiřeček. Cei mai mulţi lingvişti romanişti consideră aceste trei idiomuri a fi dialecte ale aceleiaşi limbi:[16]

* aromâna (var. armâna) sau macedoromâna, vorbită pe arii relativ largi din Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia şi România, unde există importante comunităţi aromâne, mai ales în Dobrogea. Se presupune că despărţirea dintre limba aromână şi dacoromână s-a produs între secolele al IX-lea şi al XII-lea.

* meglenita sau meglenoromâna, vorbită pe o arie relativ mică în regiunea Meglen din sudul Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu decât aromâna, şi anume aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care asemănarea cu limba română actuală este mai pregnantă.

* istroromâna, vorbită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croaţia, geografic mult mai apropiată de Italia decât România, dar prezentând asemănări evidente cu limba română. Comunitatea de istroromâni se pare că există aici dinainte de secolul al XII-lea.

Toate aceste patru dialecte formează aşa-numitul grup estic al limbilor romanice (dalmata, o altă limbă din acest grup balcanic, a dispărut în secolul al XIX-lea). Distincţia dintre dialect şi limbă este un subiect controversat în lingvistică, şi foarte adesea influenţat de interese politice. Din acest motiv nu există un consens în privinţa statutului celor patru limbi din grupul de est al limbilor romanice. Numeroşi cercetători, printre care şi majoritatea lingviştilor români, susţin că aceste limbi nu sunt altceva decât dialecte ale aceleiaşi limbi. Alţi lingvişti afirmă că este vorba de patru limbi înrudite, dar separate. Un mic număr de lingvişti, mai ales din Grecia, susţin teoria potrivit căreia limba aromână nu s-a desprins din limba română, ci s-a format independent prin romanizarea unei populaţii greceşti; această ipoteză este însă criticată de majoritatea lingviştilor, deoarece nu explică o serie întreagă de caracteristici ale limbii aromâne, ca de exemplu articolul hotărât enclitic. Originea istroromânei nu este înţeleasă în termenii clasici ai latinităţii post-romane şi continuă să provoace teoreticienii lingvisticii comparate indo-europene.

Gramatică

Pentru detalii, vezi: gramatica limbii române.

Substantivele româneşti se declină în funcţie de gen (feminin, masculin şi neutru), număr (singular şi plural) şi caz (nominativ/acuzativ, dativ/genitiv şi vocativ). Articolul, asemenea adjectivelor şi pronumelor, se acordă în gen şi număr cu substantivul pe care îl determină.

Româna este singura limbă romanică în care articolul hotărât este enclitic, adică este ataşat la sfârşitul substantivului. Articolele au evoluat din pronumele demonstrative din limba latină.

Româna are patru conjugări verbale. Verbele pot fi puse la patru moduri personale, şi anume (indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ şi imperativ şi patru moduri impersonale (infinitiv, gerunziu, supin şi participiu).

Sunete

Pentru detalii, vezi: fonologia limbii române.

Limba română foloseşte şapte vocale: /a/, /e/, /i/, /o/, /u/, /ə/ şi /ɨ/. În plus, vocalele /ø/ şi /y/ apar foarte rar în unele cuvinte de origine străină, încă neasimilate.

La sfârşitul cuvintelor, după consoane (rar în interiorul cuvintelor) poate apărea un /i/ scurt non-silabic, care se marchează în AFI cu /ʲ/ şi este pronunţat ca o palatalizare a consoanei precedente. Un sunet similar, terminaţia u surd, exista în româna veche, dar a dispărut cu timpul în limba standard.

Există de asemenea patru semivocale şi douăzeci de consoane.

Diftongi

* Diftongi descendenţi: ai, au, ei, eu, ii, iu, oi, ou, ui, ăi, ău, îi, îu

* Diftongi ascendenţi: ea, eo, ia, ie, io, iu, oa, ua, uă

Triftongi

* cu vocala intercalată între două semivocale: eai, eau, iai, iau, iei, ieu, ioi, iou, oai.

* cu două semivocale în faţa vocalei: eoa, ioa.

Evoluţii fonetice

Datorită izolării, evoluţia fonetică a românei este diferită de a celorlalte limbi romanice, dar seamănă întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin evoluţia grupării [kl] în (lat. clarus > rom. chiar, ital. chiaro) şi cea dalmată, de exemplu prin evoluţia grupării [gn] în [mn] (lat. cognatus > rom. cumnat, dalm. comnut).

Principalele schimbări fonetice constau în:

* apariţia diftongilor vocalelor e, i, o

lat. cera > rom. ceară

lat. sole > rom. soare

* iotacism [e] → [i]

lat. herba > rom. iarbă

* consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b], [m])

lat. octo > rom. opt

lat. lingua > rom. limbă

lat. signum > rom. semn

lat. coxa > rom. coapsă

* rotacism [l] → [r]

lat. caelum > rom. cer

* consoanele alveolare [d] şi [t] se palatalizează în [dz]/[z] şi respectiv [ts] înainte sunetelor [e] şi [i]

lat. deus > rom. zeu

lat. tenem > rom. ţine

Ortografie

Pentru detalii, vezi: ortografia limbii române şi alfabetul limbii române.

În principiu, limba română are o ortografie fonemică. Cu toate acestea, ortografia contemporană prezintă o serie de excepţii de la principiul fonetic.